"De-abia dupa ce mi-am dat seama ca nu-mi mai apartine, am inteles ca viata mea a ratat intr-un lamentabil naufragiu. Sentimentul acesta dumneata nu-l poti intui;sentimentul propriului tau naufragiu.Daca ai fi batran, poate ca nu te-ai mai plange de hotararile destinului.dar ti se pare ca ceva mai poate fi salvat, si neputinta de-a salva, paralizarea oricarei initiative, te zdrobeste..."
Paloarea razelor candide, e'al ingerescului tau vis Pierdut pe culmile inalte ale apusului ceresc. Ce iad de patimi se revarsa in ploaia toamnei muribunde. E jale amara in parcul sters de roze moarte, fara nume. Aceasta toamna rastignita, pe sufletul tau, ingeresc, as vrea sa o topesc cu lacrimi, si sa o-ngrop in marea rece. Atat de cruda-i ofilirea, zidita-n stanca violeta, ce sangereaza indurerata in raiul parasit de ingeri.
Vibreaza steaua fara nume, cand iti aude plansul, suspinul tau trezind tot cerul, dar adormind pamantul. Caci plangi un ideal pierdut ce numai zeii-l pot atinge, iar stelele isi vor varsa lumina lor nemuritoare peste apusul azi zdrobit, dar maine-nsufletit de viata.
Cand un actor cunoaste insemnatatea fiecarui ton al glasului sau, precum si a fiecarei incretituri a fetei sale, abia atunci isi cunoaste averea si e artist.El manuieste persoana sa proprie ca pianistul unui pian, ca violonistul vioara.Mihai eminescu
Pe scena unui teatru visator,picura reminiscenta unei soapte topita adanc in stigmatul timpului, izolat de umbra adormita a decadentei.
Picaturile infame care nu-si conteneau dansul epuizant pe catafalcul tern, stergeau emotiile vibrante ale viorilor si oglindeau forta distructiva sau miluitoare a creatiei divine.Cortina absorbea lin suflarea cerului etern, caci norii isi sacrificau puritatea, stelele lumina, iar serafimii aripile.
Acelei taine, la care spectatorul devenea un martor mut,ii lipsea visul inrobit de cupola multicolora a neputintei si fantasmele candide in care sala isi dizolva tacerea.Cand palmele au dirijat aplauzele ritualului mitic, anotimpurile au inceput sa isi imbine miresmele iar intunericul abisal al zorilor se pregatea de renasterea luminii.
Inzestrat cu laurii creatiei, actorul plutea molcom deasupra catapetesmei, pregatind invocarea si primirea dramaticului destin profan.Cuvintele sale au devenit cetate alba cu ziduri groase, gandurile sau alchimizat in armonia orchestrei facand sa danseze ingerii pe panza lui Rafel si sa arda frumos sculpturile lui Bernini.Din ochii sai temeinici sclipeau margaritarele agonizante pe masca cenusie, iar sufletul isi desena conturul auriu din chihlimbar.
Timpul a ramas si el doar un spectator tainic, uitat in extazul agoniei, incercand sa-si descopere rostul, sa caute absolutul creatiei pentru a-l defini, pentru a-l purifica in eter.O ultima privire a geniului este lasata sa incremeneasca in lumina difuza a izbanzii si sa elogieze divinitatea convertita in creatia profanului actor.
Epilogul este adus de valul arzator de aplauze care stinge usor taina, reasezand raiul pe culmile celeste, lasand lumea terestra intr-o meditatie solemna a trairilor,cortina cazand ferm precum o ghilotina.
Tablou cu trandafiri uscati,
de roua dulcei amagiri
si sarutati acum de vant,
ce va pluti o toamna'ntreaga
peste cerul muribund,
se desfasoara ca un vis
cu stele albe, stele negre,
printre frunzele tacute,
ratacite-n umbra mortii.
Ziua doarme biruita
de-ntunericul stelar
caci pe cerul de matase
niciun cantec nu se naste
nici o stea nu-si varsa raza
pe pamantul solitar.
Sunete de harpa stinsa,
zboara peste codrii rari
imblanzind adanc tacerea
si durerea unuei clipe
ce se scurge ratacira
in noianul de cuvinte.
Privesc spre sufletul ranit
ce zace-n umbra unei toamne,
indepartata-n amintiri
si-ngropata sub o floare,
sub floarea sufletului stins,
de iarna asteptarii crude.
Am simtit-o din nou trecand pe langa mine, ca un trasnet rupt dintr-o furtuna venita parca din cel mai adanc si mai rece univers. E acel trasnet care imbratiseaza viata o singura data, lovind-o prin tacerea eternitatii, umilind-o prin stingerea prezentului care se intuneca intr-un trecut chinuitor.
Simturile nu au puterea sa o perceapa, materia devine doar un martor al neputintei iar timpul se dilata acoperind spartiul dispersat in groaza.Doar mintea si sufletul reusesc sa-i atinga intunericul si forta infinita.
Spiritul, constient ca nu o va putea invinge, se transfigureaza in vid si se pregateste sa lupte cu eternitatea incercand sa o sfideze.
Am inchis ochii si mi-am privit fiinta muribunda scaldata-n focul imblanzit de constiinta.Un timp cascada a curs ca un ecou, intunecand moartea sentimentului,ingropand ganduri in colosul existentei.
Asteptarea s-a transformat intr-o halucinanta agonie, caci ma presa cea mai chinuitoare umilinta: dorul de nefiinta era inlocuit de dorul nemarginit de intoarcerea la viata.Imploram divinitatea, pe care inima mea zdrobita o pierduse in noianul de durere, sa ma salveze, sa opreasca timpul care musca fara mila din echlibrul sufletului.Ideal dupa ideal, cadea intr-o cenusa, pe care vantul o spulbera, dorind sa rememoreze ultimul sens al vietii ce s-a scurs.
si la oprit ...
Am deschis ochii si mi-am privit fiinta, oglindita adanc intr-o minune pe care o uitasem.Am inteles ca nu exista fericire, nici nenorocire in lume; exista doar compararea unei stari cu cealalta si atata tot.Doar cel care a simtit nefericirea cea mai cumplita e in stare sa simta cea mai mare fericire. Am inteles ca Dumnezeu face minuni in fiecare zi, dar sunt atat de multe, incat nu mai avem puterea sa le constientizam. Poate ca inima mea insetata dupa un ideal dureros isi va uita din nou Creatorul, dar in acea zi eu am crezut in El mai mult ca niciodata.
As vrea sa-ti daruiesc tot cerul,
un infinit de gheata din cuvinte,
in care sufletu-mi,manat de-a ta fiinta,
alearga deasupra tarmului scaldat in vise.
As vrea, cu un sarut sa-ti deschid privirea
si sa plutim in soare si in stele
iar de pe plaja inmiresmata sa-ti culeg luna.
As vrea sa te aduc la mal, sa te cuprind in brate,
si sa opresc din larg un val uitat in departare,
iar rasaritul sa inghete deasupra unei soapte.
Dar sunt o stanca in marea ce apune.
Dar sunt un val ce sparge visul tainic
Si n-o sa pot vreodata sa aprind cerul,
Sau sa iti cant din lira lui Orfeu
Toata iubirea mea pierduta in tacere.
Priveste! Priveste, suflete spre marea ce se intinde ca o taina inaintea ta. E marea care ascunde soaptele tacute, auzite doar de apusul si de rasaritul soarelui. In marea aceasta ai inecat vise, ai stins stele si lumi ce au ars in focuri de iad, ai inotat spargand valuri de cuvinte, ai asezat stanci de cristal in larguri ofilite si pescarusi de aur pe plaja adormita. E marea ta. In ea s-au scufundat corabii pline cu parfum,au plutit ingeri cu aripi din frunze de toamna, ti-ai privit inima arzand si sufletul luptand cu albastrul universului tacut.
Astazi, tu fara frica, vei pasi peste apa aceasta care s-a scurs din nori grei de plumb si vei zambi.
Maine, cand universul va dansa din nou , o mana frageda te va cuprinde si te va duce in oceanul fericirii. Aici, tu suflete, o sa privesti doi ochi ce se vor deschide ca o poarta intea-ti si vei vedea cat de simpla si de frumoasa e lumea....
Ploaie de aur e in valea tristetii,
Mugurii mortii rasar mult mai rar,
Cade zapada pe piscurile noptii,
Cade si visul sufocat in cristal.
Rasare lumina in albul mormant,
si zboara doar fluturi fara aripi,
doar glasuri de ingeri se aud suspinand
doar sunete stinse,pierdute in mare.
Moartea si viata danseaza in gol,
Viaora si harpa picteaza agonia.
Petale-nghetate ard in apusuri,
apune si candela biruita de visuri.
Imi las suflarea mea sa moara,
in fulgii mari si calzi de nea,
care au cazut ultima oara
peste fantasme preschmbate-n stea.
Covorul alb cu vise multe,
ineaca frunze uitate-n vant,
iar clipele picteaza-n ganduri
doar zane sterse, de demult.
Nu suflete de catifea,
nu vei dormi zambind in nea,
caci peste gandul tau senin,
se varsa viata ca un crin.
Lacrima ce scanteiaza,
in ochiul dulcei mangaieri,
asterne marmura de gheata
peste moartea ta de ieri.
Si in apusurile verii,
o alta masca ma cuprinde.
Nu ii vad sufletul,
doar chipul,
acoperit de flori straine.
